O sală de curs unde se vorbeşte mai încet. Înainte de începerea cursului, se dau câteva indicaţii, de gen “puneţi hainele/ caietele/ etc. acolo sau puteţi, dacă aveţi nevoie, ieşi” sau orice altceva. Eşti singura persoană care nu înţelege ce trebuie să facă.

Tot la restaurant (deh, acolo e lume mai multă şi situaţiile devin mai penibile), chelnerul spune ce are sau ce nu are din meniu. Aceeaşi singură persoană nu a înţeles nimic. Tu. Ce comanzi, oare?

Un grup de amici. Plănuiesc un week-end la munte şi vorbesc toţi odată. La sfârşit, după multe tergiversări, toată lumea a înţeles unde, cum, la cât, cu ce ş.a.m.d., în afară de tine. Şi, dacă nu întrebi atunci, ceea ce stârneşte ori iritare “asta iar n-a înţeles nimic, iar trebuie să îi explică de 10 ori”, ori ilaritate “hihihi, babo, ce ziiiiiciiii?”, rişti să ajungi în cu totul altă zi, în cu totul alt loc.

Un prieten / o prietenă, îţi spune un super-secret. În principiu, secretele nu se urlă, că d-aia sunt secrete. Tu nu înţelegi nimic şi, dată fiind situaţia, nu îi ceri să repete (şi aşa a spus greu de prima dată). Într-un context ulterior se revine la secretul cu pricina, se fac modificări şi precizări ulterioare, tu tot nimic nu înţelegi şi bulgărele creşte. Unde îl opreşti? Cum faci? “Ştii, nu am înţeles nimic nici prima dată, dar mi-a fost jenă să îţi spun să repeţi”. Cum îi explici că există anumite stări care nu se pot repeta, că un “nu am înţeles ce ai spus” poate strica mai mult decât să te prefaci că ai auzit şi să rezolvi ulterior?

Şeful tău direct îţi cere un dosar. Numai că nu înţelegi care. Ai trei variante: îi ceri să repete (şi o faci des, că omul are obiceiul să mormăie, aşa vorbeşte el), nu spui nimic şi faci deducţii logice, folosindu-te de crâmpeiul pe care l-ai auzit (jumătate de cuvânt, o literă) sau nu faci nimic şi a doua oară va ridica glasul (de iritare) şi va repeta numele dosarului, pe care aşa îl înţelegi.

Toate astea sunt motive pentru care cei ca mine par uneori stupizi, sunt morocănoşi, uneori iritaţi, alteori foarte anti-sociali, obosiţi (e necesară de două-trei ori mai multă energie pentru a înţelege, pur şi simplu, ceea ce spun ceilalţi), fără chef, debusolaţi, nedumeriţi şi tot restul. Cum facem noi, dacă totuşi iubim oamenii, dacă totuşi suntem, din fire, sociabili, dacă ne dorim prezenţa celorlalţi?

 Cum să facem, perfecţionăm metodele de întrebare, re-întrebare, lămurire, re-lămurire, re-re-re-întrebare. Perfecţionăm metodele de explicare “nu aud bine, nu e un banc, nu mi se pare, port aparat, te rog, repetă”.

Învăţăm (nevoia te-nvaţă) tot felul de tertipuri. Eu personal vorbesc cu colegii pe messengerul local, în loc de face to face, e mai sigur. Ştiu că limbajul trupului spune multe şi de multe ori îmi dau seama despre ce e vorba în acest fel. Am învăţat să citesc pe buze (avantajul meu, dacă mă înjură cineva de la distanţă, înţeleg!).

Ce zici, o fi chiar aşa mare efortul să repeţi ce spui? Mă întreb şi eu, pentru că ştiu ce efort fac eu…

Îţi dai seama că nu auzi bine, că nu se poate vindeca, poţi doar trăi cu asta, afli cum îi zice, “hipoacuzie neurosenzorială” sau cum o cheamă ş.a.m.d. Şi apoi? Majoritatea oamenilor nu folosesc proteza imediat (da, la noi, la români, aşa le spun deştepţii, proteze, ca şi cum nu ai avea un picior sau o mână, americanii, mai şmecheri le zic “hearing aids” -adică ajutoare de auzit).

De ce? Păi una la mână, câţi surzi cunoşti? Câţi au proteză? Dar oameni care poartă ochelari? Aha. Deci e o diferenţă. A doua la mână, ce ştii despre aceste proteze? În afară de numele hidos (şi la dinţii din pahar tot proteză le zice), costă enorm de mult, nu ştii dacă funcţionează, nu ştii dacă e bine, de vindecat nu vindecă…

Singurul lucru care m-a determinat pe mine să îmi pun aşa ceva a fost că nu mă mai înţelegeam cu lumea. Şi trebuia să muncesc să-mi căştig pâinea şi aşa nu se putea .

Trebuie însă să ştiţi că e un ajutor teribil. Toată oboseala aceea datorată efortului de a încerca să înţelegi, toate întâmplările penibile, toate sunetele pe care le-ai încurca între ele (motor de motocicletă, avion sau tren), toate sunetele delicate şi înduioşătoare pe care le-ai uitat pentru că nu le mai auzi… aparatul te ajută la toate astea şi încă mai mult.

E adevărat, tot un om surd rămâi, că şi miopul, tot miop e, dar ai totuşi acces sonor la lumea din jurul tău. Diferenţele sunt notabile. În funcţie de gradul de deficienţă, de nevoile tale, de situaţia financiară, alegi ceva care să te ajute. E normal să fii ajutat, nu să te chinui să citeşti pe buze şi să te descurci cu toţi încuiaţii. Indiferent cât de performant ar fi, cât de mare sau de mic, un aparat auditiv ajută întotdeauna (evident, pentru cazurile în care el este recomandat, nu ştiu care este situaţia pentru persoanele cu pierdere de auz totală sau foarte gravă). Asta este ceva ce nu se ştie: dacă nu eşti complet surd, dacă eşti doar hipoacuzic, aparatul auditiv te ajută!

Dacă citeşti aceste rânduri pentru că ai nevoie de un sfat în domeniu, nu ezita, mergi la medic, la specialist audioprotezist (iar cuvântul ăsta!), alegeţi împreună ceva care ţi se potriveşte şi ai să vezi că viaţa ta se va schimba în mai bine. Chiar şi aparatele analogice neperformante te pot ajuta şi diferenţa, trecând peste neplăcerile inerente purtării lui, este notabilă.

La teatru, trebuie să stau foarte în faţă, pentru că deşi uneori cunosc piesa, nu are savoare dacă nu prind o anume intonaţie sau nu ştiu exact în ce minut un actor gâfâie şi în ce clipă şopteşte.

La cursuri sau la întâlniri trebuie să stau foarte aproape de vorbitor că altfel nu pricep mare lucru…

Dar astea le ştii, nu-i aşa? Sau le bănuieşti. 

Să-ţi spun atunci ce nu ştii. Când sunt pe stradă, ştiu că vine o maşină, dar nu după sunetul motorului – pe care nu-l aud – ci după faruri sau după mişcarea aerului. Nu sunt sperioasă de felul meu şi totuşi cel mai des mă sperii când apare cineva brusc lângă mine. Simplu, nu-l aud venind…  

Nu-mi place să mănânc cu mulţi oameni la masă pentru că aparatul cam clămpăne atunci când mestec. În plus, în loc să mă relaxez, ca să-mi cadă bine mâncarea, stau tot timpul la pândă ca să înţeleg despre ce naiba e vorba de râd toţi. Îmi plac glumele. Îmi place să le ascult şi să le spun. Şi totuşi, alea bune nu se urlă! Deşi sunt convinsă că am şi alte cusururi, auzul e primul când e vorba să facă cineva mişto de mine. Cea mai frecventă glumă pe care am auzit-o este: “ce ai zis? cum? ce spui?”.

Când ascult “Fur Elise” a lui Beethoven, umblu tot timpul la potenţiometru, pianul poate avea un sunet foarte înalt sau foarte delicat…

Când ţie îţi şuieră vântul pe lângă urechi, tu îl auzi. Eu doar îl simt. La fel cu scoica la mare. Sau cu valurile. Nu pot să ascult la uşi, deşi mi-ar plăcea. Nu aud decât o voce neclară, un mormăit. Nu ştiu de ce se ceartă vecinii, chiar dacă mă prind că se ceartă.

Când mă opreşte cineva pe stradă să mă întrebe ceva, deseori merg mai departe. Nu de alta, dar durează cam mult să-i explic că nu înţeleg ce zice, că trebuie să vorbească mai tare sau că mai bine întreabă pe altcineva. Şi risc să creadă că am ceva cu el. 

A! Aparatul (aparatele) nu le folosesc decât dacă sunt nevoită. Sunetul lor nu e natural, mă simt ca o mică creatură din filmele SF, cu implanturi ciudate. Din cauza masticaţiei pot să pocnească, iar când transpir (da, exact, încearcă tu să ţii un corp străin în ureche vreo 8-9 ore, să vezi dacă transpiri sau nu) alunecă din ureche. Nu-i aşa că-i caraghios? Ei, uite, nu e. Fiindcă în momentul ăla habar n-am ce îndrugi acolo. 

În momentele de linişte profundă, pe vârful muntelui, de exemplu, eu aud ceva ce tu nu auzi. Este un ţiuit pe care îl “fabrică” urechile mele, specialiştii nu ştiu nici în ziua de azi care e pricina lui. Se numesc acufene, sunetele respective, sau tinitus. Nu mă părăseşte niciodată, nici când dorm, nici când stau întinsă pe iarbă şi privesc cerul, nici când visez. E un susur, şuier, vuiet pe care îl port mereu cu mine.

Şi tot aşa. Mi-e greu şi atunci când mă cert, când am o dispută. Pentru că nici atunci nu aud tot. Nu înţeleg mereu ce zice celălalt şi nu pot replica tot timpul. Trebuie să las demnitatea la o parte şi, chiar dacă am o discuţie în contradictoriu sau chiar mai rău, trebuie să explic celuilalt calm şi cu bunăvoinţă “ştii, nu am înţeles ce ai spus adineauri, poţi, te rog, să repeţi?”. Tu ai putea face asta?

 Astea sunt exemple de aspecte pe care nu le ştii şi pe care nu ai cum să ţi le imaginezi, din moment ce nu eşti în locul meu. Vreau însă să stai o clipă şi să te gândeşti: cum ar fi dacă tu ai păţi toate astea? Cum te-ai descurca?

Este inimaginabil de greu să accepţi că cel din faţa ta, deşi ştie că nu auzi, că nu înţelegi, nu e dispus să facă un efort ca să te includă, să te facă să pricepi. Mai mult, că i se pare amuzant că nu pricepi şi face glume. Că dintr-o comoditate ciudată sau pur şi simplu indiferenţă, deşi ştie cum eşti, deşi repeţi de fiecare dată, nu face acest mic pas spre tine: pur şi simplu să vorbească mai tare.

Sentimentul de izolare, de singurătate e teribil. Ca şi cel de neputinţă.

Şi apoi vine spaima. Poate normală, având în vedere psihicul uman. Spaima că vei fi exclus, că deşi vrei cu tot sufletul să participi, să comunici, să fii o parte a unui grup, nu vei putea. Că poate la un moment data nu vei mai auzi deloc nimic.

Şi spaima asta blochează. Blochează în primul rând exact ceea ce e cel mai rău: auzul. Toate se învârt, nu mai auzi nimic şi nu ştii cum să ieşi de acolo.

La fel ca atunci când, de exemplu, ţi-e frică de câini. Sau de spaţii închise. Sau de înălţime. Când te afli în situaţia respectivă toate celelalte simţuri amorţesc şi nu poţi ieşi de acolo. Efortul de voinţă care îmi trebuie ca să mă stăpânesc, să încerc să fiu raţională, să depăşesc momentul spunându-mi că nu e sfârşitul lumii, că pot trece peste asta, că o să fie ok e uneori prea mare. Şi atunci am “colapsuri”. Poate că e doar o descărcare (nu putem fi puternici chiar tot timpul). Poate că e o supapă căreia trebuie să îi dau drumul pentru a continua. Însă oricum ar fi, doare.

Trece însă. După un timp, în care “pritocesc” din nou ideile vechi cu oare de ce, oare cum va fi, oare o să fiu nevoită să învăţ alfabetul semnelor, oare o să îmi pot câştiga traiul, etc, îmi revin. Pot râde din nou de potrivelile pe care le fac (am chiar talent, uneori iese cu rimă!), îmi reamintesc că nu este vina mea, că sunt o fată veselă al cărei râs poate fermeca un anumit bărbat , că viaţa e multe altele decât sunet, decât voce, că nimeni nu-mi poate lua dansul, care e în mine şi nu în exterior…

Oamenii, în general, nu vorbesc foarte tare. E în firea lucrurilor. Niciodată n-o să spui un anumit tip de banc ţipând, un anumit tip de declaraţie foarte tare sau un lucru de care ţi-e ruşine. Invariabil, sunt tipuri de afirmaţii, declaraţii, convorbiri etc. care se spun mai încet. Cum hipoacuzia nu se vede (dacă nu ai o mână, un picior, un ochi etc. se vede, dar aşa…) lumea uită de ea. Aşa se face că pierzi cele mai bune bancuri, cele mai tari declaraţii şi toate lucrurile spuse din suflet. Eu personal mi-am dezvoltat un alt simţ prin care îmi dau seama cam despre ce ar fi vorba. Şi sunt mult, mult mai sensibilă la inflexiuni, poziţia corpului, zâmbet, încruntare şi tot ceea ce se transmite non-verbal. N-aş zice că e rău, pentru că sunt nuanţe de care uităm complet, e o altă lume, poate mai bogată, care în zilele noastre e foarte departe…

Şi totuşi cum fac dacă vreau neaparat să înţeleg ce s-a spus? Dacă vreau să mi se repete? E nevoie de extrem de multă insistenţă. De discuţii întregi în care explic din nou şi din nou că sunt anumite lucruri pe care vreau să le aud, că nu e vina mea, că nu pot auzi normal, că e important pentru mine. M-a ajutat mult această tenacitate. Oamenilor nu le place să repete. Nu am înţeles niciodată de ce, probabil că atunci când repetă trec prin filtrul gândirii lor (spunem multe fără să gândim) şi nu le vine să spună a doua oară aceeaşi… chestie. Sau poate e altceva, sper să înţeleg cândva. Oricum, nu repetă decât după stăruinţe.

Mi-am format automatisme. Spun des “ştii, eu nu aud prea bine”. Lumea se uită la mine (am 33 de ani, dar nu îi arăt) şi îi bufneşte râsul. Repet “vorbesc serios, nu aud bine, port aparat”. Asta cu aparatul e ca un pumn. Toţi se uită cu milă. “Serios?”. “Da”. Şi totuşi nu e de ajuns. Chiar şi cei care ştiu foarte bine istoricul, cărora le povestesc cum e să trăieşti cu asta vorbesc uneori în şoaptă.

M-a ajutat foarte mult simţul umorului. Deşi sunt momente în care în vine să urlu de neputinţă, să sparg capete sau, nu ştiu, să plâng de epuizare, mă ajută simţul umorului. Surditatea e motiv de bancuri. E tipică pentru persoane în vârstă. E motivul neînţelegerilor dintre care unele sunt ilare. E funny să-i zici unui tip “Cu mine se urlă domnule, nu se vorbeşte în şoaptă. Nu de alta, dar n-aud bine!”. Dacă sunt capabilă să râd împreună cu ceilalţi de situaţiile create, atunci sunt salvată.

Nu e uşor uneori, mai ales pentru că nu avem niciun fel de cunoştinţe despre astfel de dizabilităţi. Trăim într-o societate a subiectelor tabu. A fost întâi sexul. Acum e perimat. A fost după aia jobul. Şi peste ăsta am trecut. Mai rămân altele: poziţia femeii în familie, ce “se cade şi ce nu”, până unde merge libertatea şi ce înseamnă de fapt intimitate, bolile, lipsurile, dizabilităţile…

Americanii alcătuiesc câte un grup de sprijin pentru orice prostie. Am citit undeva că au iniţiat aşa ceva pentru femeile care au renunţat la anticoncepţionale şi pe care faptul că nu mai iau în fiecare seară la ora de … pilula le stresează.

Şi la noi nu găseşti pe nimeni să întrebi lucruri simple, cum ar fi cât costă un aparat auditiv, cum funcţionează, dacă îţi poate îmbunătăţi viaţa, etc…

Aşa că, dragii mei, voi ce nu auziţi bine, ca mine, nu disperaţi şi nu renunţaţi, aveţi şi voi drepturi şi e firesc să cereţi celor din jur să repete, să vorbească cu faţa spre voi, rar, despicat, clar. Cereţi asta iar şi iar, până când obţineţi ceea ce vreţi şi anume o comunicare cât de cât.

Iar pentru voi ceilalţi… Nu aud bine. Asta înseamnă că te rog să ţii cont de asta când vorbeşti cu mine, nici mie nu îmi face plăcere. Oamenii comunică prin limbaj. Dacă nu aud ce spui, nu pot comunica cu tine. Nu îmi doresc asta, vreau şi eu să fac parte din societate, să mă bucur de cei din jur ca şi tine. Ajută-mă.

Copywright Miruna Pirnog