Viaţă de zi cu zi

Ia gândeşte-te la următoarea situaţie: o întâlnire cu mai multe persoane, să zicem într-un restaurant unde e gălăgie, o persoană zice “hai să plecăm, nu-mi place aici”, toată lumea pleacă şi tu, exact în momentul acela, îţi iei ceva de băut. Stupoare, “păi nu am zic că plecăm?” Ba am zis, dar, ca de obicei, am uitat că între noi e unu’ care n-aude. Ăla cu sucul.

O sală de curs unde se vorbeşte mai încet. Înainte de începerea cursului, se dau câteva indicaţii, de gen “puneţi hainele/ caietele/ etc. acolo sau puteţi, dacă aveţi nevoie, ieşi” sau orice altceva. Eşti singura persoană care nu înţelege ce trebuie să facă.

Tot la restaurant (deh, acolo e lume mai multă şi situaţiile devin mai penibile), chelnerul spune ce are sau ce nu are din meniu. Aceeaşi singură persoană nu a înţeles nimic. Tu. Ce comanzi, oare?

Un grup de amici. Plănuiesc un week-end la munte şi vorbesc toţi odată. La sfârşit, după multe tergiversări, toată lumea a înţeles unde, cum, la cât, cu ce ş.a.m.d., în afară de tine. Şi, dacă nu întrebi atunci, ceea ce stârneşte ori iritare “asta iar n-a înţeles nimic, iar trebuie să îi explică de 10 ori”, ori ilaritate “hihihi, babo, ce ziiiiiciiii?”, rişti să ajungi în cu totul altă zi, în cu totul alt loc.

Un prieten / o prietenă, îţi spune un super-secret. În principiu, secretele nu se urlă, că d-aia sunt secrete. Tu nu înţelegi nimic şi, dată fiind situaţia, nu îi ceri să repete (şi aşa a spus greu de prima dată). Într-un context ulterior se revine la secretul cu pricina, se fac modificări şi precizări ulterioare, tu tot nimic nu înţelegi şi bulgărele creşte. Unde îl opreşti? Cum faci? “Ştii, nu am înţeles nimic nici prima dată, dar mi-a fost jenă să îţi spun să repeţi”. Cum îi explici că există anumite stări care nu se pot repeta, că un “nu am înţeles ce ai spus” poate strica mai mult decât să te prefaci că ai auzit şi să rezolvi ulterior?

Şeful tău direct îţi cere un dosar. Numai că nu înţelegi care. Ai trei variante: îi ceri să repete (şi o faci des, că omul are obiceiul să mormăie, aşa vorbeşte el), nu spui nimic şi faci deducţii logice, folosindu-te de crâmpeiul pe care l-ai auzit (jumătate de cuvânt, o literă) sau nu faci nimic şi a doua oară va ridica glasul (de iritare) şi va repeta numele dosarului, pe care aşa îl înţelegi.

Toate astea sunt motive pentru care cei ca mine par uneori stupizi, sunt morocănoşi, uneori iritaţi, alteori foarte anti-sociali, obosiţi (e necesară de două-trei ori mai multă energie pentru a înţelege, pur şi simplu, ceea ce spun ceilalţi), fără chef, debusolaţi, nedumeriţi şi tot restul. Cum facem noi, dacă totuşi iubim oamenii, dacă totuşi suntem, din fire, sociabili, dacă ne dorim prezenţa celorlalţi?

 Cum să facem, perfecţionăm metodele de întrebare, re-întrebare, lămurire, re-lămurire, re-re-re-întrebare. Perfecţionăm metodele de explicare “nu aud bine, nu e un banc, nu mi se pare, port aparat, te rog, repetă”.

Învăţăm (nevoia te-nvaţă) tot felul de tertipuri. Eu personal vorbesc cu colegii pe messengerul local, în loc de face to face, e mai sigur. Ştiu că limbajul trupului spune multe şi de multe ori îmi dau seama despre ce e vorba în acest fel. Am învăţat să citesc pe buze (avantajul meu, dacă mă înjură cineva de la distanţă, înţeleg!).

Ce zici, o fi chiar aşa mare efortul să repeţi ce spui? Mă întreb şi eu, pentru că ştiu ce efort fac eu…