diferenţe

Vreau să-ţi spun cu ce sunt eu diferită faţă de tine. 

La teatru, trebuie să stau foarte în faţă, pentru că deşi uneori cunosc piesa, nu are savoare dacă nu prind o anume intonaţie sau nu ştiu exact în ce minut un actor gâfâie şi în ce clipă şopteşte.

La cursuri sau la întâlniri trebuie să stau foarte aproape de vorbitor că altfel nu pricep mare lucru…

Dar astea le ştii, nu-i aşa? Sau le bănuieşti. 

Să-ţi spun atunci ce nu ştii. Când sunt pe stradă, ştiu că vine o maşină, dar nu după sunetul motorului – pe care nu-l aud – ci după faruri sau după mişcarea aerului. Nu sunt sperioasă de felul meu şi totuşi cel mai des mă sperii când apare cineva brusc lângă mine. Simplu, nu-l aud venind…  

Nu-mi place să mănânc cu mulţi oameni la masă pentru că aparatul cam clămpăne atunci când mestec. În plus, în loc să mă relaxez, ca să-mi cadă bine mâncarea, stau tot timpul la pândă ca să înţeleg despre ce naiba e vorba de râd toţi. Îmi plac glumele. Îmi place să le ascult şi să le spun. Şi totuşi, alea bune nu se urlă! Deşi sunt convinsă că am şi alte cusururi, auzul e primul când e vorba să facă cineva mişto de mine. Cea mai frecventă glumă pe care am auzit-o este: “ce ai zis? cum? ce spui?”.

Când ascult “Fur Elise” a lui Beethoven, umblu tot timpul la potenţiometru, pianul poate avea un sunet foarte înalt sau foarte delicat…

Când ţie îţi şuieră vântul pe lângă urechi, tu îl auzi. Eu doar îl simt. La fel cu scoica la mare. Sau cu valurile. Nu pot să ascult la uşi, deşi mi-ar plăcea. Nu aud decât o voce neclară, un mormăit. Nu ştiu de ce se ceartă vecinii, chiar dacă mă prind că se ceartă.

Când mă opreşte cineva pe stradă să mă întrebe ceva, deseori merg mai departe. Nu de alta, dar durează cam mult să-i explic că nu înţeleg ce zice, că trebuie să vorbească mai tare sau că mai bine întreabă pe altcineva. Şi risc să creadă că am ceva cu el. 

A! Aparatul (aparatele) nu le folosesc decât dacă sunt nevoită. Sunetul lor nu e natural, mă simt ca o mică creatură din filmele SF, cu implanturi ciudate. Din cauza masticaţiei pot să pocnească, iar când transpir (da, exact, încearcă tu să ţii un corp străin în ureche vreo 8-9 ore, să vezi dacă transpiri sau nu) alunecă din ureche. Nu-i aşa că-i caraghios? Ei, uite, nu e. Fiindcă în momentul ăla habar n-am ce îndrugi acolo. 

În momentele de linişte profundă, pe vârful muntelui, de exemplu, eu aud ceva ce tu nu auzi. Este un ţiuit pe care îl “fabrică” urechile mele, specialiştii nu ştiu nici în ziua de azi care e pricina lui. Se numesc acufene, sunetele respective, sau tinitus. Nu mă părăseşte niciodată, nici când dorm, nici când stau întinsă pe iarbă şi privesc cerul, nici când visez. E un susur, şuier, vuiet pe care îl port mereu cu mine.

Şi tot aşa. Mi-e greu şi atunci când mă cert, când am o dispută. Pentru că nici atunci nu aud tot. Nu înţeleg mereu ce zice celălalt şi nu pot replica tot timpul. Trebuie să las demnitatea la o parte şi, chiar dacă am o discuţie în contradictoriu sau chiar mai rău, trebuie să explic celuilalt calm şi cu bunăvoinţă “ştii, nu am înţeles ce ai spus adineauri, poţi, te rog, să repeţi?”. Tu ai putea face asta?

 Astea sunt exemple de aspecte pe care nu le ştii şi pe care nu ai cum să ţi le imaginezi, din moment ce nu eşti în locul meu. Vreau însă să stai o clipă şi să te gândeşti: cum ar fi dacă tu ai păţi toate astea? Cum te-ai descurca?