Cum poate fi

Uneori cedez. Mă gândesc că ar fi pur şi simplu mai uşor să mă duc în munţi sau să mă închid între cei patru pereţi încercând să comunic doar prin scris (internet, messenger, din astea).

Este inimaginabil de greu să accepţi că cel din faţa ta, deşi ştie că nu auzi, că nu înţelegi, nu e dispus să facă un efort ca să te includă, să te facă să pricepi. Mai mult, că i se pare amuzant că nu pricepi şi face glume. Că dintr-o comoditate ciudată sau pur şi simplu indiferenţă, deşi ştie cum eşti, deşi repeţi de fiecare dată, nu face acest mic pas spre tine: pur şi simplu să vorbească mai tare.

Sentimentul de izolare, de singurătate e teribil. Ca şi cel de neputinţă.

Şi apoi vine spaima. Poate normală, având în vedere psihicul uman. Spaima că vei fi exclus, că deşi vrei cu tot sufletul să participi, să comunici, să fii o parte a unui grup, nu vei putea. Că poate la un moment data nu vei mai auzi deloc nimic.

Şi spaima asta blochează. Blochează în primul rând exact ceea ce e cel mai rău: auzul. Toate se învârt, nu mai auzi nimic şi nu ştii cum să ieşi de acolo.

La fel ca atunci când, de exemplu, ţi-e frică de câini. Sau de spaţii închise. Sau de înălţime. Când te afli în situaţia respectivă toate celelalte simţuri amorţesc şi nu poţi ieşi de acolo. Efortul de voinţă care îmi trebuie ca să mă stăpânesc, să încerc să fiu raţională, să depăşesc momentul spunându-mi că nu e sfârşitul lumii, că pot trece peste asta, că o să fie ok e uneori prea mare. Şi atunci am “colapsuri”. Poate că e doar o descărcare (nu putem fi puternici chiar tot timpul). Poate că e o supapă căreia trebuie să îi dau drumul pentru a continua. Însă oricum ar fi, doare.

Trece însă. După un timp, în care “pritocesc” din nou ideile vechi cu oare de ce, oare cum va fi, oare o să fiu nevoită să învăţ alfabetul semnelor, oare o să îmi pot câştiga traiul, etc, îmi revin. Pot râde din nou de potrivelile pe care le fac (am chiar talent, uneori iese cu rimă!), îmi reamintesc că nu este vina mea, că sunt o fată veselă al cărei râs poate fermeca un anumit bărbat , că viaţa e multe altele decât sunet, decât voce, că nimeni nu-mi poate lua dansul, care e în mine şi nu în exterior…