Pe fruntea mea nu scrie “nu aud bine”
Una din cele mai dese probleme pe care o am este că lumea uită. De la părinţi, iubit, prieteni foarte apropiaţi, care ştiu foarte bine că nu aud, până la colegi sau oameni nou întâlniţi care în secunda doi vorbesc din nou foarte încet sau mormăit.
Oamenii, în general, nu vorbesc foarte tare. E în firea lucrurilor. Niciodată n-o să spui un anumit tip de banc ţipând, un anumit tip de declaraţie foarte tare sau un lucru de care ţi-e ruşine. Invariabil, sunt tipuri de afirmaţii, declaraţii, convorbiri etc. care se spun mai încet. Cum hipoacuzia nu se vede (dacă nu ai o mână, un picior, un ochi etc. se vede, dar aşa…) lumea uită de ea. Aşa se face că pierzi cele mai bune bancuri, cele mai tari declaraţii şi toate lucrurile spuse din suflet. Eu personal mi-am dezvoltat un alt simţ prin care îmi dau seama cam despre ce ar fi vorba. Şi sunt mult, mult mai sensibilă la inflexiuni, poziţia corpului, zâmbet, încruntare şi tot ceea ce se transmite non-verbal. N-aş zice că e rău, pentru că sunt nuanţe de care uităm complet, e o altă lume, poate mai bogată, care în zilele noastre e foarte departe…
Şi totuşi cum fac dacă vreau neaparat să înţeleg ce s-a spus? Dacă vreau să mi se repete? E nevoie de extrem de multă insistenţă. De discuţii întregi în care explic din nou şi din nou că sunt anumite lucruri pe care vreau să le aud, că nu e vina mea, că nu pot auzi normal, că e important pentru mine. M-a ajutat mult această tenacitate. Oamenilor nu le place să repete. Nu am înţeles niciodată de ce, probabil că atunci când repetă trec prin filtrul gândirii lor (spunem multe fără să gândim) şi nu le vine să spună a doua oară aceeaşi… chestie. Sau poate e altceva, sper să înţeleg cândva. Oricum, nu repetă decât după stăruinţe.
Mi-am format automatisme. Spun des “ştii, eu nu aud prea bine”. Lumea se uită la mine (am 33 de ani, dar nu îi arăt) şi îi bufneşte râsul. Repet “vorbesc serios, nu aud bine, port aparat”. Asta cu aparatul e ca un pumn. Toţi se uită cu milă. “Serios?”. “Da”. Şi totuşi nu e de ajuns. Chiar şi cei care ştiu foarte bine istoricul, cărora le povestesc cum e să trăieşti cu asta vorbesc uneori în şoaptă.
M-a ajutat foarte mult simţul umorului. Deşi sunt momente în care în vine să urlu de neputinţă, să sparg capete sau, nu ştiu, să plâng de epuizare, mă ajută simţul umorului. Surditatea e motiv de bancuri. E tipică pentru persoane în vârstă. E motivul neînţelegerilor dintre care unele sunt ilare. E funny să-i zici unui tip “Cu mine se urlă domnule, nu se vorbeşte în şoaptă. Nu de alta, dar n-aud bine!”. Dacă sunt capabilă să râd împreună cu ceilalţi de situaţiile create, atunci sunt salvată.
Nu e uşor uneori, mai ales pentru că nu avem niciun fel de cunoştinţe despre astfel de dizabilităţi. Trăim într-o societate a subiectelor tabu. A fost întâi sexul. Acum e perimat. A fost după aia jobul. Şi peste ăsta am trecut. Mai rămân altele: poziţia femeii în familie, ce “se cade şi ce nu”, până unde merge libertatea şi ce înseamnă de fapt intimitate, bolile, lipsurile, dizabilităţile…
Americanii alcătuiesc câte un grup de sprijin pentru orice prostie. Am citit undeva că au iniţiat aşa ceva pentru femeile care au renunţat la anticoncepţionale şi pe care faptul că nu mai iau în fiecare seară la ora de … pilula le stresează.
Şi la noi nu găseşti pe nimeni să întrebi lucruri simple, cum ar fi cât costă un aparat auditiv, cum funcţionează, dacă îţi poate îmbunătăţi viaţa, etc…
Aşa că, dragii mei, voi ce nu auziţi bine, ca mine, nu disperaţi şi nu renunţaţi, aveţi şi voi drepturi şi e firesc să cereţi celor din jur să repete, să vorbească cu faţa spre voi, rar, despicat, clar. Cereţi asta iar şi iar, până când obţineţi ceea ce vreţi şi anume o comunicare cât de cât.
Iar pentru voi ceilalţi… Nu aud bine. Asta înseamnă că te rog să ţii cont de asta când vorbeşti cu mine, nici mie nu îmi face plăcere. Oamenii comunică prin limbaj. Dacă nu aud ce spui, nu pot comunica cu tine. Nu îmi doresc asta, vreau şi eu să fac parte din societate, să mă bucur de cei din jur ca şi tine. Ajută-mă.
Copywright Miruna Pirnog
pe septembrie 6, 2009 pe 2:32 pm
mda . poti veni alaturi de noi pe http://www.auz.ro . pe forum suntem multi care participam la discutii si ne tinem la curent
.
ai dreptate , aceasta dizabilitatea creeaza presiune asupra ta , personal am devenit foarte vulnerabil la orice situatie care nu imi convine , in sensul ca ma enervez foarte repede. Asta este , dar sa nu disperam cum bine spui. Curand , apare tratamentul cu celule stem . Chiar am citit ca in 2010-2011 se va face primul transplant in ureche pe om. Deci capul sus , curand urmatorul rasarit de soare ne poate prinde cu un auz normal . Sanatate multa
pe septembrie 9, 2009 pe 1:14 pm
Andrei, nu stiu daca sa sper la asta. De multa vreme nu mai sper la “vindecare” ci invat doar, pas cu pas, sa traiesc cu mine asa cum sunt. Poate totusi va veni o zi…
pe septembrie 9, 2009 pe 1:51 pm
Speranta este primul pas spre remediu . Poate suna ciudat dar am avut niste experiente foarte convingatoare . AM avut experiente cu un bioenergoterapeut , mi-a masurat aura intr-o zi , si in a doua zi aura mea era la 0 , a ramas foarte impresionat si nu isi putea explica de ce . Iti spun eu de ce : pentru ca in acea zi mi s-a intamplat ceva si mi-0am pierdut speranta ca ma pot vindeca . Treceam printr-o depresie atat de puternica incat a avut efect nociv asupra intregii aurei corporale. Precum stii , o aura alterata te face vulnerabil si favorizeaza aparitia de boli. De aceea e vital sa ai imprimat in minte o credinta optimista spre vindecare . Din pacate majoritatea spun ca nu exista vindecare. Eu iti spun ca exista ,e chiar in noi trebuie doar sa o descoperim, sa o activam . Omul e mult mai complex decat niste substante si reactii chimice . Dar doctorii stiu asta si refuza sa intareasca aceste credinte intrucat ar fi in joc carierele lor. Si ce ar fi lumea fara doctori ? daca fiecare s-ar putea vindeca fara tratamente si doctori , doar prin medinica alternativa ? Ia spre exemplu acupunctura care este o alternativa si multi doctori nu sunt de acord cu ea . Acel doctor care iti spune ca nu exista vindecare acela e unul dintre cei de mai sus . Un doctor care doreste sa te vindece si stie ca exista sanse macar de imbunatatiri va spune mereu “incercam” . BIne , sunt si escroci in sensul asta care vor doar sa iti ia banul , dar la capitolul terapii alternative majoritatea cred ca se poate face ceva . Nu trebuie sa te condamni, nu e vina ta ca ai ajuns asa e doar o situatie nefericita la fel cum este la toti . Ziua aia cand vom auzi din nou e mai aproape decat se vorbeste . Sa nu disperam , nu cred ca vom ajunge la pensie cu aparate in urechi
.Vei vedea
pe septembrie 14, 2009 pe 11:54 am
In terapii alternative cred si nici speranta nu mi-am pierdut-o. Cumva, insa, in interiorul meu, cred, mai ales in ultima vreme, ca e ceva legat de fiinta mea, de psihicul meu, de felul in care aleg sa traiesc anumite… chestii. Pana la urma, sediul tuturor bolilor este fix si exact tot in cap
. Si cred ca, probabil, deocamdata nu sunt pregatita sa rezolv, sa accept, sa vindec niste aspecte. Nu stiu sigur. Oricum, deocamdata aia e, mai urlam, mai stangem pumnii, mai una alta, de retras nu m-am retras si nici nu o voi face niciodata, chiar sunt o persoana sociabila, de renuntat nici atat, fac si eu ce pot… Nu?
pe ianuarie 23, 2011 pe 11:21 pm
Superb blogul. Fantastic sentimentul ca nu esti singurul care trece prin problemele astea. Trist gandul ca desi nu suntem singuri, totusi ne ducem zi de zi lupta de integrare in societate, izolati unii de ceilalti.
Miruna, sper sa-ti citesc curand noi articole. Sau poate totusi, din motive tehnice, continuam impartasirea de impresii pe http://www.auz.ro/forum/ .